Spre ruşinea mea, nu sînt o credincioasă care să respecte rînduiala mersului la biserică mai mult decît rutina meselor zilnice, aşa cum ar trebui să fie orice credincios. Mai mult mă frămîntă îndoielile, iar întrebările îmi sînt mai numeroase decît căutările.
Însă acum cîţiva ani, la coborîrea din munţi, am înnoptat pentru cîteva zile în Cîrţişoara, unde lele Victoria, gazda noastră, m-a tratat de umflăturile picioarelor cu frunze de varză bătute cu cărămida. Din vorbă în vorbă, lele Victoria, a cărei casă avea pereţii împodobiţi cu icoane pe sticlă, cum au mulţi oameni din Ţara Făgăraşului, ne-a povestit cum au venit domni de la judeţ care i-au pus icoanele pe liste şi le-au băgat la patrimon. Au mai venit şi alţii, care au încercat s-o ademenească chiar cu o sută de milioane (pe vremea aia echivalentul salariului meu pe vreo doi ani), însă lele Victoria, a cărei fiică era bolnavă de cancer, ştiuse ea mai bine: „Dragă domnilor, eu v-aş da-o, că-s bătrînă şi copiii n-o vor, dar ce să fac cu banii? Dacă dumneavoastră îmi scapaţi copilul, atunci v-o dau pe degeaba! Dar altminteri, mai de folos îmi e icoana.”
La puţină vreme, fata lelei Victoria a murit de cancer, aşa cum spuseseră doctorii. Însă bătrînica ne spusese deja, ca în legendele cu broscuţa şi Maica Domnului: „Şi chiar de n-o mai fi fata, icoana tot îmi e mai de folos. Că uite, şi Măicuţa a avut un Fiu şi L-a pierdut.”
Nu ştiu dacă lele Victoria o mai trăi sau nu şi dacă domnii au luat deja icoana. Dar acum cred cu tărie că tocmai minunea pe care credinţa asta a lelei a dezvăluit-o ochilor mei mă poate cumva vindeca şi pe mine de necredinţă.
Colţ din camera bună în casa doamnei Maria Poenariu din Laz (jud. Alba), pictor iconar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu