Tovarăşul a murit, trăiască democraţia!

Pe vremea aia mă bucuram că o aveam şi eu cu ceva la mînă pe mamaie, mai ales că băgase de seamă că mă poate speria cu „Treci acasă, vagaboando, că te spun lu’ mă-ta!”. Prea bine nu ştiam eu ce-nseamnă vagabond, că de cînd cu Tovarăşul orice vagabond era luat din drum şi băgat în fabrică unde muncea cu spor şi drag de muncă ca găina de pieptănat. Aşa că nimeni nu mai cutreiera aşa, teleleu, ca căţeaua lu’ Drugă, care de altfel era foarte vestită la noi în sat că umbla peste tot, dar care niciodată nu fusese cîine fără stăpîn, pentru că la noi toată lumea trebuia să aparţină cuiva. Că de-aia şi căţeaua era „a lu’” şi poate de-aia se şi supăra mamaie aşa rău de forfota mea prin sat, unde eram cunoscuţi ca „alde doamna Dorina” şi unde lumea ar fi putut zice că, uite, nepoată-sa e aşa ca căţeaua aia. Ceea ce de altfel nu mă prea deranja pe mine, pentru că aşa ajunsesem să cunosc toate uliţele satului, de la cimitir pînă pe vale, la lăieţi, unde mă opream deseori pentru o felie de mămăligă cu magiun. Şi, dincolo de faptul că mi-era cam frică de ei să nu-mi numere dinţii şi să crăp, nu mi-ar fi părut chiar-chiar aşa rău, pentru că odată îl văzusem pe Măru, un copil de-al lor, roşu şi frumos, aşezat în sicriu şi dus de toată lăieţimea în fustele lor colorate de crezusem că vor să-l însoare de mic copil la cimitir.

Dar bucuria mea a mai mare era să o pot şi eu ameninţa pe mamaie cu „Naa, naa, naa, naa, naaa, căăăă teee spuuun, că l-ai drăcuit, pe Tovarăşuuu!”, pentru că pe mamaie o apucau toate suduielile şi năduful cînd, prinsă în împleteala dantelăriilor ei, lumina se stingea brusc, sugrumată de o mînă nevăzută, de parcă cineva ar fi spionat special s-o inerveze pe ea, cum văzusem eu că spionau comuniştii în Pistruiatul. Că-l înjura pe nea Mărin de la lumină nu mi-era mie, că-n afară de faptul că ne citea contoarul nu ne era nicio rudă, dar să-l drăcuie pe Tovarăşul? Păi nu ne dădea el pîinea noastră în fiecare zi, cum ne învăţau la şcoală şi nu era el părintele patriei? Cu toate că ştiam prea bine că de fapt tata era ăla care se ducea în campanii agricole la treierat grîul şi nea Florescu îl măcina la moara de la cimitir, şi apoi brutarii de la brutăria din vale făceau pîine şi chiar lipii dacă te cunoşteai cu ei şi le dădeai comandă dinainte. Şi chiar dacă nu-l văzusem niciodată pe Tovarăşul venind noaptea la brutărie şi frămîntind cu mîinile lui de muncitor pîinea amestecată cu sudoare, ceea ce mă făcea să mă gîndesc un pic înainte să o mănînc, pentru că sudoarea mirosea urît a ulei de tractoare, mă gîndeam că sudoarea Tovarăşului trebuie să fi mirosit a pîine caldă, gata scoasă de sub ţest.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine cum vine treaba cu paternitatea Tovarăşului, pentru că nu ştiam decît doi taţi – unul care era tata şi altul carele era în ceruri şi la care mamaie se ruga în fiecare seară –, mă gîndeam că trebuie să fi fost vreo treabă cu asta de vreme ce poza lui era pusă în faţa clasei ca icoana lui mamaie cu Iisus într-o grădină, aşezată sus pe perete sau ca poza cu tataie, care era şi el tot tată, tata lu’ mama. Aşa că şi eu mă bucuram s-o ştiu fricoasă pe mamaie de tatăl ăsta, Tovarăşul, nevăzut şi el decît la televizor şi la începutul abecedarului şi cărţii de matematică, chiar dacă n-aş fi spus-o niciodată, că nu eram chiar aşa pîrîcioasă.

Şi chiar dacă nu pricepeam eu prea bine nici treaba cu întovărăşirea, încercasem eu să mă dumiresc de una singură care-i diferenţa dintre alde Michi şi alde Florina, care mi-erau tovarăşi de joacă şi cu care puteam să ne scuipăm şi să ne-mpăcăm dup-aia fără nicio supărare, învăţătoarele, care şi ele ne erau tovarăşe, dar care te luau la beţe sau chiar îţi răsuceau coadele de simţeai cum te trec fiorii pînă-n vîrful degetelor de la picioare, cum făcea tovarăşa Lenuţa, sau care te puneau să-ţi pocneşti tovarăşul de bancă chiar dacă nu te certasei cu el, ca tovarăşa Victoriţa care obosea să te bată şi dădea treaba la alt tovarăş mai mic, şi Tovarăşul, care era unul şi care avea grijă de toţi, de credeam că i se învîrt ochii în portret ca la un fel de poză cu o femeie de pe portofelul lui mama, care îţi făcea cu ochiul dacă o priveai dintr-o anumită poziţie. Şi mă gîndisem eu că treaba cu tovărăşia trebuie să fi fost şi ea cu gradele ei, adică unii trebuie să fi fost mai tovarăşi decît alţii, chiar dacă toţi trăiam în colectiv, ca vitele de la ceape. Pentru că toate erau ale tuturor, iar oamenii trăiau în tovărăşie şi munceau în tovărăşie la colectiv sau la cooperativă, şi nimic nu se făcea aşa, de capul tău, în care ai fi putut avea doar tărîţe de dat la porci, cum ne ziceau tovarăşele la şcoală.

Şi chiar dacă nu prea mi-era mie dragă tovărăşia cu tovarăşele învăţătoare, de Tovarăşul mi-era drag, că era de la noi din judeţ şi odată chiar fusese cît pe ce să treacă pe la şoseaua naţională, chiar dacă era ocupat să facă pîinea pe la toate brutăriile din ţară ca s-avem noi în fiecare zi. Şi mă-mbrăcaseră în costum naţional ca să-l întîmpin cu pîine şi cu sare, de parcă unui Tovarăş ca lui, la cît muncea şi care făcea asta în fiecare zi, asta îi lipsea, cînd de fapt ar fi trebuit să-l întîmpine cu muşchi ţigănesc şi ciocolate şi gume ţigarete luate pe sub mînă, să vadă şi el că ne e drag de el. Dar poate de-aia îi şi dădeau pîine şi sare ca la ţiganii cei mai săraci, pentru că poate de-asta n-avea el şi cu nevasta lui la cît muncea pentru noi.

Aşa că atunci cînd mamaie, care nici măcar nu voia să se ţină de tovarăşă cu el şi care tot de „doamnă” era ştiută în sat, zicea că „Fir-ai al dracului, Mărine, cu Ceauşescu tău cu tot!”, mă gîndeam că se poartă şi ea ca celelalte tovarăşe, ca pe vremea cînd era şi ea învăţătoare la şcoală, şi unde te strigau numai: „Mihală!”, „Mutu!”, „Pomană!”, de-ar fi putut să răspundă şi mama, şi tata, şi Lorelei dacă erau acolo, că nu ştiai dacă eşti tu sau unul de-ai tăi. Şi măcar dacă mamaie l-ar fi drăcuit şi ea cu Nicolae parcă n-ar fi fost chiar aşa rău, că doar de-aia era aşa doamnă cum o ştiau toţi.

Dar toată treaba se schimbase brusc, de parcă Dumnezeu se săturase şi o luase de la capăt cu lumea, în alte şapte zile, cum ne povestea naşa Gheorghiţa, cînd venea pe la noi în vizită cu cartofi copţi, că făcuse Dumnezeu la începutul lumii. Atunci mai rămăsese doar puţin pînă la Crăciun şi noi tăiasem porcul, ca s-avem ce pune pe masă, nu ca toţi sărăntocii pămîntului. În zilele alea făcusem potecă nouă la alde Costina la cît ne dusesem la ea să vedem la televizor, că Sportul nostru se defectase, şi se transmitea Revoluţia, un fel de film puţin mai nepalpitant decît Pistruiatul care se dădea la cămin, dar orişicum mai serios pentru că avea mai mulţi morţi şi oamenii păreau chiar speriaţi de-adevăratelea. Şi oricum filmul cred că era adevărat pentru că nenea Paul şi cu tanti Daniela se mutaseră de la ei din cartier, din Valea Roşie, la tanti Măriuţa în Craioviţa, pentru că la ei se trăgea şi ar fi putut să găurească ceva pe-acolo. Şi apăreau la televizor tot felul de tovarăşi noi, care vorbeau la fel de nervos ca Tovarăşul cel mare, care acum nu prea mai apărea la televizor. Şi cînd au zis că l-au prins pe Tovarăşul noi tocmai pîrleam porcul şi mama a început să plîngă, de n-am ştiut dacă plînge că-i părea rău de Tovarăşul sau jelea porcul căruia trebuia să-i facem pomana. Dar bănuisem eu că are de-a face cu Tovarăşul, pentru că pomana porcului ne plăcea la toţi şi nimeni nu se gîndise niciodată că porcul pe care-l prăjeam în tigaie, chiar dacă îl numisem Gheorghiţă Mihală, era unul de-ai noştri. Şi-ncercasem eu să o opresc din jelit că „Lasă, mamă, că scapă el Tovarăşul!”, dar vezi bine că n-o nimerisem, pentru că mă pocnise de parcă eu i-aş fi făcut ceva Tovarăşului. Şi cînd îmi zisese că „Acu de ce plîngi, doar nu l-ai omorît pe Cristos!”, mă gîndisem că poate chiar am făcut asta, chiar acum, înainte să se nască, ca să-mi cumpăr îngheţate şi fursecuri în formă de ciupercă de la nea Costel Cofetaru, şi poate tot eu l-am vîndut pe Tovarăşul şi nici măcar nu ştiam ce făcusem. Că la o adică dacă vreo tovarăşă de la şcoală m-ar fi luat la-ntrebări şi la-nvîrtit părul în cap aş fi recunoscut orice, şi ce-am visat, şi ce-am făptuit fără să fac. Că aşa era la şcoală, dacă te luau la ochi, dup-aia mereu dădeau vina pe tine şi trebuia să recunoşti ce n-ai făcut, că altfel te luau la beţe şi nu se mai terminau pînă la pauză.

Dar treaba cea mai urîtă cu revoluţia era că ajunsesem să-mi fie frică să mai primesc colivă de pomană de la alde tuşa Tudora şi tuşa Mărina, care erau ele cam rele de felul lor, dar făceau colivă bună. Şi asta pentru că la televizor ziceau că umblă terorişti deghizaţi în babe cu colivă unde ascund pistoale, de nimeni nu îndrăznea să-i facă o colivă de pomană Tovarăşului, chiar dacă pînă şi porcului îi făcusem una. În anul ăla, am atîrnat crengi de brad, pentru că probabil teroriştii furaseră toţi brazii din lume ca să-mpodobească ei la tot neamul lor de bucurie că l-au împuşcat pe Tovarăşul şi nimeni nu-mi explicase dacă Moş Gerilă, care venea de Crăciun în fiecare an, fusese şi el împuşcat odată cu Tovarăşul, pentru că dintr-odată venise alt moş, Moş Crăciun, tot aşa cum alţi tovarăşi luaseră locul Tovarăşului cel mare.

De Tovarăş nu mi-a fost aşa dor, pentru că am putut să ne ducem la şcoală fără uniforma de supraelastic în care transpirai şi cînd era frig şi pentru că am terminat treaba cu tovărăşia cu doamnele de la şcoală, care oricum nu-mi fuseseră tovarăşe decît aşa, cu numele, dar nici ăla decît de familie, dar nici acum nu m-am dumirit încă dacă cineva l-a împuşcat pe Moş Gerilă şi cine-a furat atunci toţi pomii de iarnă, de am trăit Crăciunul cu daruri numai de morţi, de parc-ar fi fost Vinerea Paştelui.    

De ce cred în icoane

Spre ruşinea mea, nu sînt o credincioasă care să respecte rînduiala mersului la biserică mai mult decît rutina meselor zilnice, aşa cum ar trebui să fie orice credincios. Mai mult mă frămîntă îndoielile, iar întrebările îmi sînt mai numeroase decît căutările. 

Însă acum cîţiva ani, la coborîrea din munţi, am înnoptat pentru cîteva zile în Cîrţişoara, unde lele Victoria, gazda noastră, m-a tratat de umflăturile picioarelor cu frunze de varză bătute cu cărămida. Din vorbă în vorbă, lele Victoria, a cărei casă avea pereţii împodobiţi cu icoane pe sticlă, cum au mulţi oameni din Ţara Făgăraşului, ne-a povestit cum au venit domni de la judeţ care i-au pus icoanele pe liste şi le-au băgat la patrimon. Au mai venit şi alţii, care au încercat s-o ademenească chiar cu o sută de milioane (pe vremea aia echivalentul salariului meu pe vreo doi ani), însă lele Victoria, a cărei fiică era bolnavă de cancer, ştiuse ea mai bine: „Dragă domnilor, eu v-aş da-o, că-s bătrînă şi copiii n-o vor, dar ce să fac cu banii? Dacă dumneavoastră îmi scapaţi copilul, atunci v-o dau pe degeaba! Dar altminteri, mai de folos îmi e icoana.”

La puţină vreme, fata lelei Victoria a murit de cancer, aşa cum spuseseră doctorii. Însă bătrînica ne spusese deja, ca în legendele cu broscuţa şi Maica Domnului: „Şi chiar de n-o mai fi fata, icoana tot îmi e mai de folos. Că uite, şi Măicuţa a avut un Fiu şi L-a pierdut.”

Nu ştiu dacă lele Victoria o mai trăi sau nu şi dacă domnii au luat deja icoana. Dar acum cred cu tărie că tocmai minunea pe care credinţa asta a lelei a dezvăluit-o ochilor mei mă poate cumva vindeca şi pe mine de necredinţă.

Colţ din camera bună în casa doamnei Maria Poenariu din Laz (jud. Alba), pictor iconar

Despre ţăranul român, cu dragoste şi tristeţe

Despre ţăranul român se scrie azi mai mult aproape decît despre orice altceva. Toată lumea vrea să se apropie de „rădăcini”, să-şi cunoască „originile”, să trăiască „autentic”, să dezgroape lada de zestre. Dar nu oricum, ci după reguli proprii.

Ca şi bunul sălbatic sau canibalul la băştinaşii teritoriilor nou descoperite, „ţăranul român” nu exprimă nici pe departe o realitate, ci un concept. Chiar dacă n-o vedem, el este Celălalt – Străinul – pentru orăşeanul modern sătul de poluare, aglomeraţie, fast-food. Astfel că ţăranul, pus la colţ de regimurile trecute (nu doar comunist, ci chiar şi cele de dinainte) ca retrograd, neigienic, superstiţios, cu obiceiuri barbare (Jujeul sau Tărbaca cîinilor, dezgroparea strigoilor, împunsul inimii şi clatirea batistei cu sînge din inima strigoiului într-un pahar cu apă pentru a fi băută sau, mai mult, friptul unei bucăţele din inima strigoiului şi amestecată cu mîncare drept leac pentru bolnav – sînt doar cîteva exemple), care mai crede că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului sau că Dumnezeu a făcut pămîntul dintr-un boţ de nisip, trebuie să ne salveze astăzi de toate frustrările noastre moderne şi postmoderne. Ţăranul musai să fie autentic, să trăiască în armonie cu natura şi să dea sens tuturor lucrurilor pe care le face, să fie „cuminte” şi blînd, ospitalier şi mereu cu o vorbă înţeleaptă, să mănînce sănătos şi să se îmbrace în haine făcute de mîna lui. „Departe de lumea dezlănţuită”, ţăranul român trebuie să şadă la gura sobei, depănînd poveşti şi torcînd fuioare, cu oroare pentru nou şi străin de kitsch.

Despre mizeria realităţii destinaţiilor turistice exotice din lumea a treia s-a tot scris. La fel despre clişeele care înconjoară populaţia lor nativă. Începînd cu Rîmul de la care ne tragem, am învăţat şi noi cum să clişeizăm, simplificăm, etichetăm, idealizăm.

Am cunoscut mulţi ţărani şi eu însămi am fost crescută la ţară, într-un sat pe care mi-l amintesc ca pe un rai din care m-au izgonit vremurile, schimbîndu-l. Cu toţii avem un rai al trecutului la care aspirăm, însă tăierea lui după tiparul idealurilor noastre îl îndepărtează de realitate. Ţăranul român de azi, atît cît a mai rămas din el după exodul în Italia, Spania şi alte locuri pe care – ca şi noi satul lui acum pustiu – şi le-a reprezentat ca pe un pămînt promis, trăieşte în mizerie, neputincios să-şi lucreze pămîntul dat la asociaţii sau la arendă, înconjurat de plastic, şchiop, orb, cocoşat. Are neajunsurile, patimile şi darurile lui, ca orice om viu. Ţăranul văzut de departe e un ţăran care-şi munceşte pămîntul în straie de sărbătoare, deşi în realitate niciodată n-a purtat astfel de straie la cîmp sau peste zi. Văzut de aproape, poartă însă haine ieftine chinezeşti cumpărate de la magazinul cu 1 leu orice produs, gata să-şi vîndă hainele de sărbătoare, cusute de mînă şi păstrate pentru înmormîntare, pentru a mai supravieţui o vreme înainte de a-şi da duhul, cumpărîndu-şi parizer sau salam cu soia.

Mulţi dintre ei, aşa neajunşi cum sînt, vin însă ca din altă lume, cu povestea satului lor din trecut cu tot, dar poartă cu ei toată  tristeţea, singurătatea şi sărăcia satului de azi. Şi dacă am ajuns să preţuim ce-a făcut el odată, dar acum el însuşi dispreţuieşte, este pentru că noi sîntem cei care avem nevoie de refugii, de valori, de ceva „înrădăcinat”, stabil, fără însă să ne raportăm la o realitate. Între timp însă, ţăranul român încearcă din răsputeri să supravieţuiască realităţii, neadaptîndu-se idealului nostru. 

P.S. Am scris asta dintr-o mare tristeţe: atunci cînd merg în satele româneşti (de care acum mi-e dor şi unde mi se pare că e raiul pe pămînt) nu regăsesc aproape nimic din discursurile intelectualiste, cu aer sămănătorist, de azi. Eu însămi mă regăsesc deseori ispitită de Morgana asta a ţăranului român, pentru că am nevoie, nu doar ca etnolog, ci ca fiinţă trăitoare în istorie, de repere şi valori stabile. Cred însă cu tărie că doar atunci cînd o să dăm la o parte lanterna asta magică prin care privim satul românesc din depărtare şi o să-l vedem cum e în realitate o să putem cu adevărat să-l înţelegem şi, IDEAL, să-l ajutăm.